Termenul „antibiotic” desemnează o categorie largă și eterogenă de substanțe, produse de microorganisme, care încetinesc sau opresc creșterea altor microorganisme. Odată intrate în uz clinic, impactul antibioticelor a fost decisiv asupra mortalității, mai mare decât al oricărei intervenții farmacologice în afară de…vaccinuri. Entuziasmul „perioadei de aur” a fost însă temperat, la doar câțiva ani de la introducerea lor în practica antiinfecțioasă, de generalizarea unui fenomen nou – rezistența la antibiotice. În primii ani de după introducerea antibioticelor în uzul clinic în prima jumătate a secolului XX, infecțiile cu stafilococi se vindecau cu penicilină. Apoi, în anii 50 au apărut deja stafilococi rezistenți, pentru care penicilina era inutilă. Este semnificativ că rezistența la antibiotice a fost anticipată de microbiologi din anii ’40 și nu a fost în nici un caz inițiată de intrarea antibioticelor în uz. Sulfamidele, prima clasă de antibiotice utilizate clinic, au fost folosite din 1937, dar bacterii care dobândeau rezistență la sulfamide au fost observate în laborator încă din 1930.
Antibioticele sunt produse de unele specii de bacterii și ciuperci microscopice, ca arme împotriva altor bacterii cu care sunt în competiție pentru hrană. Uneori adversarii dezvoltă mecanisme de rezistență moleculară, într-un gen de război chimic tăcut și universal. Sub presiunea tratamentului antibiotic generalizat în clinică, persistă doar bacteriile rezistente, sub logica oarbă dar eficientă a presiunii de selecție. Bacteriile au în general un timp de generație foarte scurt, iar în genomul bacterian mutațiile sunt fenomene frecvente. Multe mutații care confereau rezistență apăreau de novo, transformând bacterii sensibile în linii rezistente. Pe de altă parte, gama de mutații care pot da rezistență eficientă este destul de redusă, astfel că aceeași mutație poate fi descoperită independent, de mai multe linii de bacterii simultan.
Articolul integral poate fi citit pe reteauadesolidaritate.com.
